Radiografia morţii unui nemuritor

- despre povestea lui Vincent -

Adriana Teodorescu

Câteva cuvinte. Lui Vincent

Nu toate se vor sfârşi la fel, spălăcindu-se înspre final în aceeaşi apă ce te va dezlega de tine. Şi nu vor veni mereu timpuri moi în care să adormi străbătut de dâre de eternitate ce nu îţi vor visa mintea. Şi viaţa ca o poveste bolnavă, insuficient spusă, insuficient coaptă ca să mai poată fi degustată cu simţurile maturizate, nu va mai cădea din tine ca fruct ce nu te va sătura niciodată. Nu te vei mai retrage ca un vierme din propriul tău miez ce se va împăna prin cuvintele altora, cei ce te vor povestit când tu nu-ţi mai poţi fi cuvânt. Şi Heidegger, nici el mai mult decât mormântul în care se va aşeza moartea, obosită, cuprinsă complet de istorie cum pe vremuri oamenii mureau în somn. Şi filozofia lumii relaxându- se, curgând nostalgică înspre începuturi ce se refuză locuirii, poveste de ştiinţă- ficţiune cu vector supus, neimplacabil, reorientat. Şi moartea în urmă, ca spaimă de copil, monstru rănit în jucării luminoase, clocotind de energia unor eroi nesfârtecaţi de riscuri.

Portret de poveste cu Vincent şi moarte

Portret provocat prin şi de către cartea lui Bogdan Suceavă, Vincent nemuritorul, apărut la editura Curtea veche în 2008. Romanul ilustrează în termeni nu foarte puternici de ştiinţă-ficţiune problema imperfecţiunii, limitării unui, în sfârşit, găsit antidot al morţii. Anul 2036 pare a fi putut găsi o alternativă la neantul ce scălda marginile insulare ale vieţii. Şi cum de la Dumnezeu nu se mai aştepta nimic, uscat atât în el însuşi, cât şi ca exterior al său, căsuţa-transcendenţă chircindu-se, retractilă, până la capăt, geniul atoate iscoditor al umanităţii, simultan situat sub zodia creatorului şi a creaturii, inventează soluţii revoluţionare. Contradicţia dintre spiritul ce încearcă să (se) gestioneze cvasi divin şi cel care acţionează profan în virtutea legilor genetice este rezolvată de către un terţ ce se supune ambelor. Acesta este un complicat sistem reţelistic, de module computerizate hiperpeformante care pot stoca pe bandă cibernetică toată informaţia mentală şi afectivă a unui om. Programul denumit SAW (Spring after winter), gestionat de statul american şi de încă – deocamdată puţine – câteva, se poate aplica numai celor care aleg de bună voie să se transfere pe modul, în condiţiile unei boli incurabile şi a inexistenţei leziunilor la nivel cerebral. Moartea este aparent limitată doar la trup, care ireversibil se pierde, în timp ce un eu purificat brusc de carnea perisabilă, extras nedureros din aceasta se instalează în noua sa carcasă electronică, a cărei greutate nu-l va privi deloc, căci toată lumea i se supune, proaspătului nemuritor permiţându-i-se conectarea la orice loc din lume prin camerele de vedere montate pretutindeni. Chiar şi fostul domiciliu poate fi vizitat, desigur, dacă familia pseudo-îndoliată doreşte să-şi expună intimitatea celui înglobat pe vremuri în ea. La doar 40 de ani, Vincent este grav bolnav de cancer pancreatic, când descoperă, prin intermediul unor suite de emisiuni televizate, noua modalitate de a te desprinde decent şi sigur de un corp falimentar. Îl conving nemuritorii intervievaţi, prezenţi acustic în studiouri, căci tehnologia permite până şi o posedare aproape perfectă a abilităţii de a vorbi în acelaşi mod ca în viaţă. Îl conving şi psihologii delegaţi să se ocupe de noii locuitori ai unei lumi cibernetice. Controverse există, televiziunea le expune, atitudini refractare şi agresive de asemenea, dar alegerea lui Vincent pentru o post-viaţă ce are categoric carenţele ei (imposibilitatea apropierii corporale, a palpării, a unei veritabile co-prezenţe) nu este încununată de aura entuziasmului, ci de o mixtură de gândire pragmatică şi teamă de nuanţă existenţialistă. Nu mă tem de demonii care mă vor tortura în iad, ci mă tem de ideea de nimic, de ideea că ar putea să existe acest nimic¹. Până la urmă, considerând din punctul de vedere al poziţionării unei stări reale (prezentă acum sau considerată sigură pe viitor) faţă de o stare de dorit, care comportă în faza de acces anumite riscuri, gestul lui Vincent are o pronunţată tentă suicidară. Datorită oprobiului şi malformaţiilor religios-ideologice la care a fost supus actul sinuciderii, este de dată relativ recentă² constatarea că cei care se sinucid nu comit decât implicit, lezarea ideii de viaţă. Pentru sinucigaşi, mecanismul natural prin care viaţa este acceptată, tolerată, în vreme ce moartea e contestată, eludată se inversează. Vincent, muribund, decide integrarea sa în reţeaua SAW. Aşa, îşi spunea, va putea să îşi vadă copilul crescând, va fi alături de soţia iubită, va avea timp pentru el. Surprize vor exista însă, şi nu vor fi dintre cele mai plăcute. Monotonia noii vieţi e greu suportabilă, iar distanţa afectivă faţă de cei dragi creşte. Portretul poveştii, atât cât e acum, se configurează, real(ist), dar, fiind lipsit de inocenţă, profund incomplet. La fel cum clipa nu poate purta timpul întreg decât acţionând reducţionist şi simplificator asupra lui.

Moarte, nemurire, locuire

Peste viziuni eminesciene cu moarte egalizând, estompând diferenţe, să lăsăm să se aşeze, ca ninsori corozive, expresionist desfigurante, incertitudinile. Cât din moarte apropie, când absenţa este doar unul din chipurile sale şi nici măcar nu ştim dacă e uitare albă sau doar, cum spunea husserlian Mihai Şora, uitare de ceva³, aşadar o moarte tăcând, dar tocmai în jurul axului de referinţă prăbuşit. Iar pe de altă parte, după complexe consideraţii heideggeriene, omul fiind el însuşi doar în orizontul morţii, orizont ce aşteaptă în acel punct final, să se închidă circular, placentar, amnezic, lăsând satisfacţia conştientizării acestei totalizări de scurte euri, succesiv abandonate, altcuiva, incapabil să o facă. Fiinţa se regăseşte doar în moartea efectivă, care adună fiinţările şi le pierde în acelaşi timp. Şi cât din moarte separă, dacă, reluându-l pe Sartre, moartea aşteaptă la capătul vieţii fără nici o legătură cu aceasta, aruncată acolo după logica, sau mai bine spus, non-logica neantului, anti-oglindă care îţi sparge chipul, cu opacitatea căreia eşti permanent confruntat, uneori ca angoasă difuză, alteori violent, exploziv. Între nenumăratele abordări, nu vom putea găsi un răspuns în adevăratul sens al cuvântului, ci doar, cum afirma Lévinas în Moartea şi timpul, răspunderi. În ceea ce priveşte răspunderile şi manifestarea reală şi imaginară a relaţiei cu moartea şi murirea, Philippe Ariès a realizat în Omul în faţa morţii o amplă investigaţie şi clasificare a atitudinilor umane de-a lungul timpului. Medicalizarea excesivă a morţii şi eliminarea aproape totală din viaţa socială, identificate de Ariès în etapa morţii inversate sunt trăsături care se regăsesc şi la Bogdan Suceavă, acesta acutizându-le, nuanţându-le, e drept, nu original, ci în tendinţe, prin moartea hipertehnologizată. Fragmentarizarea masivă a lumii, în mijlocul căreia se infiltrează înstrăinarea, iar pe de altă parte grija pentru cel ce moare sfârşind în minciună, au condus la o atenuare surprinzătoare a prezenţei morţii în societate şi a preocupării individuale frontale vis-à-vis de aceasta. Moartea se petrece departe de privire, iar invizibilitatea ei deschide drumul fenomenului ca atare înspre cuvânt, insulă în care va supravieţui un timp, camuflându-se apoi încă şi mai profund, umplându-se de măşti în toate ipostazele posibile – verbale, comportamentale, ideologice, pedagogice etc. Reluându-l pe Ariès, Lucian Boia îşi exprimă uimirea în faţa unui asemenea fenomen: Timp de milenii, a existat un fel de „familiarizare” cu moartea. Până la începutul secolului al XX-lea, se murea încă mult în familii: copiii, tinerii... Astăzi, acest lucru aproape că nu se mai întâmplă. Moartea s-a rărit şi, în consecinţă, am pierdut obiceiul de a muri. Cândva familiară, moartea a devenit străină. (...) Moartea bate în retragere. În fapte, dar şi mai mult în imaginar. În zilele noastre, ea pare să-şi fi pierdut orice conotaţie pozitivă. Aceasta este ceva cu totul nou⁴. De altfel, Boia numeşte nemurirea longevitate agravată, aşadar un soi de obsesie la pătrat a longevităţii, regăsibilă atât sub forma ei primară cât şi factorială, în imginarul tuturor epocilor. Sintagma este impregnată de izul unei mefienţe asupra perspectivei nemuririi. Accidental sau nu, pentru Vincent nemuritorul exprimarea ar fi chiar binevenită. Aici longevitatea ni se prezintă ca definitiv glisată din imaginar în plină realitate, realitate ajunsă la un asemenea grad al dezvoltării tehnologice, încât dispune de mijloacele necesare pentru a radicaliza această goană după o viaţă cantitativă. Metodele de sporire vitală propuse de cel mai recent stadiu al progresului se situează în prelungirea, deloc umilă însă, celor redevabile unei politici a sănătăţii, adevărat cult al sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI, când paradigma sănătăţii circumscrie un mecanism de apărare în faţa fricii de moarte, la rândul ei fiind cuprinsă şi configurată în cauzalitatea a ceea ce Lipovetsky numeşte epocă de hiperconsum. Era hipertehnologică saltă, cuantic, peste posibilul panaceu medical oferind o soluţie integrată, din care fac parte întâlnirea virtuală a celuilalt în care se produce subţierea lui, compensarea cantitativă a vieţii prin destinaţii facilizate de inutilitatea trupului şi în final totală desprindere de acesta, de netransferat în nemurire. Viaţa nu mai are nevoie de artificii imaginative – nici de vise naive, nici de elaborări fantasmatice finalizate în opere de artă – ca să fie continuată dincolo de limita ei naturală. E unul din motivele pentru care pe modulele SAW arta este vidată de semnificaţii în vremurile noastre, niciun lucru despre care au scris poeţii de altădată nu poate fi considerat serios⁵, alunecând pe urma unor vremuri aflate şi ele în retragere, efect impus de o paradoxală înaintare în eternitate. Practic, se dezvoltă un timp rezidual în raport cu cel vorace al vieţii, despovărat de finalitate conţinându-l pe Vincent şi pe toţi ceilalţi, modulizaţi. Clipa ne e patrie; timpul exil⁶, spunea Mihai Şora. În lumea SAW, timpul pierde orice relief, secundele sale, acum-uri dezamorsate, sunt în fond convenţii, căci reflectă la infinit identicul. Exilul este perpetuu, locuirea îşi pierde vechile coordonatele care ţineau de adăpostire şi devine persistenţă pură. Somnul este iremediabil pierdut, inaccesibil. Infernul se insinuează în această nouă locuire ca tovarăş, ca platformă, dar este doar o urmă, o remanenţă a vieţii de altădată, este prea slab ca să facă efectiv parte din lumea SAW prin iscarea de diferenţă. Un minut aici e atât de lent, încât se pare că plictiseala cea mai aspră din vremurile de altădată e un nimic pe lângă pustiul acesta. Ai momente când vezi pustiul. Cine spunea că ai fi în paradis⁷ sau Clipele sunt de intensităţi egale, extinse, şi au un gust diferit de cel al clipelor reale⁸. Nemurirea nu poate fi ruptă de acest pustiu care se dovedeşte imanent ei. Cei care nu mai rezistă comit un fel de sinucidere, deconectându-se de la alimentarea electrică. Locuirea în eternitate (de precizat că ea este relativă, un modul durând 80 de mii de ani, informaţia- fiinţă putând apoi fi încredinţată unui alt modul), nu este total liberă faţă de lumea muritorilor. Din contră. Aceştia impun deocamdată reguli, fiind pe cale să imprime celor dezmărginiţi corporal şi temporal obligaţii sociale: muncă, plata asigurărilor etc. Dumnezei muritori, limitaţi şi creaţii nepieritoare, omniprezente, omnipotente aproape sunt puşi laolaltă, făcuţi posibili de către declicul morţii desacralizate, hipertehnologizate.

Trup, privire, uitare

Printre metodele de prelungire a vieţii luate în prezent în calcul de către comunităţile ştiinţifice interesate se numără criogenia, clonarea şi robotizarea. În Tinereţe fără bătrâneţe, Lucian Boia le consideră pe primele două un apanaj al trupului, în vreme ce redimensionarea tehnologică a fiinţei ar presupune o inerentă spiritualizare: Şi apoi, dacă ţineţi mai mult la spiritul decât la corpul vostru, puteţi să vă transferaţi într-un calculator. Inteligenţa artificială progresează într-un asemenea ritm, încât putem deja să ne imaginăm momentul în care reţelele ei vor deveni cel puţin la fel de complexe precum creierul uman. Tot ceea ce este înscris în celulele creierului dumneavoastră – memorie, inteligenţă, afectivitate – va putea fi absorbit de creierul electronic al unui robot, care, bine întreţinut, vă va perpetua personalitatea. Este adevărat că această soluţie corespunde mai bine nemuriririi spirituale din religii – transfigurate în tehnologie – decât căutării nemuririi corporale⁹. Emblematic pentru lumea lui Vincent, unde miza este sondarea condiţiei umane într-un context recognoscibil nouă, căci configurat deja în potenţialitatea sa imaginară. Discutabilă este însă ideea de spiritualizare. Într-un anumit sens, prin renunţarea la trup ea survine, însă lipsită de conotaţia pozitivă comună. Corpul nu este constituit din mai multă întâmplare decât aşa-zisul suflet. Fiinţa îl înglobează, manifestându-se prin intermediul său despre acest corp nu pot să spun nici că este eu, nici că nu este eu, nici că el este pentru mine (obiect)¹⁰. Corpul este mai mult decât a te avea în maniera lucrului, el reprezintă zona în care a fi se proiectează, emerge în a avea. Din corpul pierdut care rupe unitatea fiinţei, Vincent deplânge doar aspectul său funcţional: oamenii şi-ar fi dorit nu doar nemurirea, ci şi eterna libertate de mişcare¹¹. Corpul este în anul 2036 o tehnologie genetică perimată, flexibilă, dar impură. Boala nu îl învăluie în mister, nu îl metaforizează (în sensul lui Susan Sontag), din contră, îl deconspiră ca obstacol. Corpul care cheamă nemurirea tehnologică va fi locul ultim, în care se va sfârşi omenirea, când, după predicţiile lui Vincent, cel din urmă om al pământului va găsi modalitatea de a se auto-transfera pe un modul SAW. Reduta corpului e simplu de părăsit. Facil înfăptuieşte acest lucru şi Vincent, care asistă datorită camerei video din mâinile băiatului său la propria înmormântare. Se observă sec, privirea de acum netributară trupului autopsiază rece ceea ce altădată îi era condiţie.

Cum în trup moartea lui Vincent îşi reuşeşte manifestarea, ar părea cu totul deplasat să vorbim despre privire. Ochii retraşi, scurşi, pe vecie pierduţi, sunt însă înlocuiţi de o potenţă oculară de origine cibernetică, în măsură să ofere un surogat de privire. Această nouă privire nu este o prelungire a celei vechi – ar însemna că adăposteşte în imortalitatea ei un cadavru, aşa cum este oarecum vocea, reprodusă de sintetizatoare pe baza, probabil, unor algoritmi în stare să translateze sintactica sonoră în informaţie. Privirea nemuririi e în adevăratul ei conţinut oarbă, iscată din intersectarea tehnologiei SAW cu camerele video montate în toate colţurile lumii. Este o privire limitată, libertatea e restricţionată prin constrângeri tehnice. Dar cum fiinţa devenită nemuritoare asimilează şi ceea ce platforma cibernetică este – decorporalizării nu îi urmează spiritul pur, ci o recoporalizare altfel, în care raporturile de gestionare se schimbă – se poate afirma că privirea limitată e în esenţă şi una limitatoare. Vincent se plânge la început de faptul că nu îi este permis să îşi vadă soţia, pe Elsa, din unchiul pe care îl doreşte, fiind nevoit să suporte o oarecare distanţă. Ulterior va remarca mai degrabă aspectele pozitive ale privirii, atras de puterea sa cantitativă. Dar atitudinea lui Vincent nu poate oculta adevărata natură a privirii nemuritoare: aceea de a reduce realitatea doar la aspectul său vizibil, dat. Poate ciudat pentru un roman cu amprentă indubitabilă de ştiinţă-ficţiune, dar potenţialitatea, pluralitatea lumilor posibile nu îşi găsesc nici un loc. Realitatea, chiar sustrasă morţii, nu este structurată decât pe un singur nivel. Privirea nu sfredeleşte straturi de vise, acestea sunt conţinute pe modul doar ca informaţie, de conceput, în cea mai bună eventualitate, ca muzee semnificând exclusiv trecutul, şi cu atât mai mult este incapabilă să le creeze. Deşi inteligenţa se dezvoltă în epoca SAW a nemuririi, imaginarul se diminuează până la dispariţie. Nu există poveşti nici simple nici complicate în arhiva modulelor. Chiar uciderea amantului Elsei de către Vincent demonstrează intoleranţa noii epoci la poveştile de odinioară. Aceasta cum pentru personajul nostru familia sa era, cu un cuvânt imperfect demult scăldată în indiferenţa care îi marca fiinţa. Există aici un semn care este total opus faţă de ceea ce Vattimo numea gândire slabă. Întâlnim în acest punct erupţia unei gândiri nude, ce abia se mai poate raporta la cunoaşterea afectivă, imaginară, degradând-o în pur ornament (vizibil în momentul în care Vincent îi cere Elsei să îl urmeze pe modul pentru a fi împreună). O gândire logică rece, astfel puternică, plină de sine, căci cumulativă, reuşind, cel puţin în cazul lui Vincent depăşirea acelei des întâlnite deprimări cu neputinţă de captat în sistemul informatic, deprimare probabil funcţionând pe principiu de selecţie naturală, înlăturând pe cei care nu se pot adapta la noul mediu (nemuritorii sinucigaşi). Privirea unidimensională este o vertebră importantă a nemuririi, măduva sa cea mai fină fiind alcătuită din liniştirile existenţiale, din moartea acestora şi mumificarea lor în răspunsuri. Privirea nemuritoare, cu ochii supţi, e aproape o clonă de la un modul la altul. Cum şi muritoare fiind, privirea era, la o altă scară, cam acelaşi lucru. Personajele romanului lui Suceavă nu excelează în exersarea individuală a puterii ochiului. Vincent află despre modulele SAW de la televizor – în esenţă, nemurirea nu e nici ea altceva, în bună parte, decât o lăbărţată televizionare – de la emisiunile pe care le urmăreşte în fiecare zi. Nicicând nu-l încearcă ideea de a citi o carte, de a găsi alte mijloace de informare. Deciziile se iau aproape în totalitate în faţa imaginilor oferite de posturile de televiziune. Despre televizor, Sartori vorbea cu prea puţină admiraţie, apreciind că în situarea rădăcinoasă în faţa acestuia, omul este invadat de o a doua copilărie, de data aceasta înhibantă, a gândirii creative, o copilărie a naivităţii, manipulării şi gustului pentru realitate ca jucărie, ca spectacol ce implică slab privitorul. Televizorul, spune Sartori, procedează la o extragere a invizibilului din gândirea umană, astfel că omul devine imun în faţa altor stimuli decât cei audio-vizuali. Vederea se superficializează, consumă imagini semipreparate, devine digestivă, banalizantă. Se observă astfel cum lumea nemuririi nu rupe din plin tradiţia precedentă a privirii, ci o reafirmă îngroşat.

Uitarea este o altă direcţie ce conferă chip erei nemuririi. Poate mai puţin evidentă în text decât poetica destul de reliefată a privirii, uitarea e semn discret al dezlegării afective de celălalt. Diferenţa, mai ales diferenţa plină cu germenii întâlnirii, care altădată exercita putere de atracţie, pentru modulele SAW devine indezirabilă. Vincent îşi vizitează familia, vorbeşte cu soţia şi fiul său, apoi, treptat pierde interesul pentru aceştia. Cum nu mai poate acţiona efectiv asupra lor, cum co-prezenţa este mai degrabă o urmă, o iluzie, personajul nostru, mai ales după uciderea amantului Elsei, dezinvesteşte afectiv familia care la rândul ei se desprinde de cel situat, pentru ei, indecis între viaţă şi moarte. Această dublă îndoliere este lipsită de consolarea doliului clasic, ea fiind chestiune de uitare, de pierdere. Uitarea în nemurire este însă verticală. Profunzimile sunt cele afectate, în timp ce raţiunea coagulantă, ochiul său unidimensional, menţine o suprafaţă orizontală, informaţie inutilă, care nu necesită destructurare, căci încape oricum. Poate o ultimă tentativă recuperatorie îşi propune Vincent atunci când îi cere soţiei sale să treacă pe un modul pentru a se putea interconecta şi pleca în călătoria galactică pentru care fusese numit şi pe care acceptase să o întreprindă. Pretenţia sa este în fapt sinuciderea femeii iubite, anti-Jullietă care va refuza. Dar... iubirea pentru celălalt este emoţia faţă de moartea celuilalt. Raportarea la moarte este tocmai întâmpinarea semenului meu, iar nu angoasa morţii care mă aşteaptă. Întâlnim moartea în chipul semenului¹², sunt cuvintele lui Lévinas, care asemeni altor gânditori precum Paul Landsberg, concep autenticitatea fiinţei nu numai în relaţie cu moartea lor, ci şi, sau poate mai ales, în relaţie cu moartea celuilalt, când murirea se împlineşte, se coace hidos în moartea ca atare. Doar că, moartea e în Vincent Nemuritorul complet supusă vizibilităţii, e un mecanism prin care se accede la o altă lume, astfel că Vincent nu poate fi învinovăţit ca potenţial ucigaş pasiv, fiind un individ complet subsumabil sistemului nemuritor pe care cartea îl propune, sistem ce efectuează diluarea câmpurilor semantice ce nu au voie să păstreze conotaţii suplimenatare punerii în acţiune, funcţionalizării. Dar celălalt nici nu trebuie interogat din punctul de vedere al noii morţi minimaliste. Ajunge anodinul şi mult umanul dor, care în nemurirea lui Vincent e istorie. În basmele româneşti, nemurirea, locuibilă, nu conduce la desprinderea de cei situaţi dincolo de hotarul vieţii veşnice¹³. Feţii-Frumoşi cad întotdeauna în acel spaţiu interzis unde, în plină imortalitate, amintirile fiinţelor dragi găsesc putinţa să se manifeste, să cheme înapoi ceea ce le aparţinuse odată. E drept, lui Vincent i-ar fi imposibil să se sustragă nemuririi, însă spre finalul romanului e de presupus că nici măcar nu ar da curs unei atare chemări, uitându-şi fiul, lăsându-şi gândurile cuprinse de o nepăsare densă tocmai faţă de cel pentru care se hotărâse să devină nemuritor. Moartea nu mai e ceva care separă sunt cuvinte vehiculate în debutul romanului de către unul dintre cei prea încântaţi de promisiunile modulelor. Cu toate acestea, este exact lucrul pe care moartea, convertită în nemurire, uşurată de propriu-i mister, deschisă, îl face. Vincent, nemuritorul, nu este Vincent muritorul dintr-o dată iertat de legile firii, ci un altul.

Poveste, interpretare, salvare

Vincent şi povestea lui. Primul având o consistenţă uşoară (ca toate celelalte personaje), de foiţă gata să-şi ia zborul dacă e lăsată singură. Vincent nu e un personaj care să concentreze tensiuni speciale proeminente faţă de cadrul în care îşi duce existenţa fictivă. Nici n-ar rezista probabil extras din contextul pe care îl constituie povestea. Aceasta de o consistenţă duală, problematică. Pe de o parte, avem de-a face cu o poveste-forţă căci testează ieşirea din limitele condiţiei umane şi descrie această experienţă cu talent. Pe de altă parte însă, cartea, bine scrisă, nu surprinde printr-o abordare foarte inovativă, neaventurându-se dincolo de un imaginar deja constituit, blocat în arsenalul de metafore şi obsesii ale lumii hiperinformatizate şi în anti-utopiile nemuririi care cunosc în literatura universală un număr considerabil. Ca număr de elemente bulversante, Vincent Nemuritorul nu stă alături de o carte precum Intermitenţele morţii de Saramago, iar ca imprevizibilitate se clasează sub Marele portret a lui Buzzatti (aici fiinţa nemuritoare se naşte direct în nemurire inoculându-i-se amintirile altcuiva; renunţă însă la aceasta, o refuză, dezamăgită de calitatea slabă a nemuririi). Totuşi, coerenţa internă a scrierii este o realitate incontestabilă. Logica poveştii pe care romanul o propune nu cade pradă derivelor spectaculoase, dar în schimb nici lipsită de generozitate cu interpretările nu este. Ba chiar le suscită, cum o veritabilă poveste, contemporană însă, ce pune în discuţie lucruri altfel dar din totdeauna aceleaşi.

Cuvinte ultime. Nemuritorului

Iar tu, Vincent, neadunat de nicio moarte, imun celorlalţi cum ţie însuţi, pierdut din memoria ta ce s-a cristalizat în informaţii nimănui folositoare, transformându-te rece în preaplinul inteligenţei tale. Dar peste toate, povestea ta, de hârtie uşoară. Cea în care tu n-ai fost mult mai mult decât un pretext, un semn literar, pentru o scenă cu fals exil al muririi, în adâncul căreia om şi moarte se regăsesc reciproc necesari, reinventându-şi semantic genetica deja decisă. Aşadar, porneşte, ilizibil, în călătoria ta, galactică ori nu. Sunt vise, Vincent.

Bibliografie

1. Ariès, Philippe – Omul în faţa morţii, I-II, Meridiane, Bucureşti, 1996.

2. Baudrillard, Jean – Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, 1996.

3. Boia, Lucian – Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi, traducere din franceză de Valentina Nicolae, Humanitas, Bucureşti, Humanitas, Bucureşti, 2006.

4. Buzzati, Dino – Marele portret, traducere şi postfaţă de Cornel Mihai Ionescu, Polirom, 2003.

5. Heidegger, Martin – Fiinţă şi timp, Editura Jurnalul Literar, 1994, traducere din germană Dorin Tilinca.

6. Lévinas, Emmanuel – Moartea şi timpul, traducere de Anca Măniuţiu, Biblioteca Apostof, Cluj, 1996

7. Lipovetsky, Gilles – Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, traducere şi prefaţă de Victor-Dinu Vlădulescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

8. Lipovetsky, Gilles – Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, traducere de Mihai Ungurean, Polirom, 2007.

9. Marcel, Gabriel – A fi şi a avea, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, traducere de Ciprian Mihali, tabel cronologic de Francois Breda.

10. Nicolescu, Basarab (editor) – Moartea astăzi, traducere din limba franceză de Mirabela Fătu, Curtea Veche, Bucureşti, 2008 (cap: „Simboluri ale morţii iniţiatice în basmul românesc” de Ion Buşe, pp 195 - 222)

11. Paleologu, Alexandru (în dialog cu Filip-Lucian Iorga) - Breviar pentru păstrarea clipelor, Humanitas, Bucureşti, 2005.

12. Sartori, Giovanni – Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, traducere din italiană de Mihai Elin, Humanitas, Bucureşti, 2005.

13. Sartre, Jean-Paul – Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, ediţie revizuită şi index de Arlette Elkaïm-Sartre, traducere de Adriana Neacşu, editura Paralela 45.

14. Suceavă, Bogdan – Vincent nemuritorul, Curtea Veche, Bucureşti, 2008

15. Şora, Mihai – A fi, a face, a avea, Humanitas, Bucureşti, 2006.