Elena Ramona Potoroacă

„Undeva, dăm de un monument nerezonabil pentru o mică aşezare: o biserică imensă cu o faţadă in trei caturi si două turnuri laterale. Ce este aici, Roma? Un centru al „barocului"? Nu, suntem la Ibasfalăul de altădată, acum Dumbrăveni!"¹. Sunt gândurile marelui cărturar George Călinescu, surprins şi extaziat de grandoarea unui edificiu „incompatibil de măreţ" pentru un orăşel aşezat discret, pe un ochi de luncă împădurită de pe malul drept al Târnavei Mari, în „inima” Transilvaniei.

In ţinutul frumos vălurit al Ardealului, înconjurat de cununa carpatică, acolo unde culmi împădurite coboară lin în lunca largă a Târnavei Mari, la egală distanţă între burgurile transilvane Sighişoara şi Mediaş se găseşte aşezat fostul Ibaşfalău.

Teritoriul aparţinător oraşului se întinde în plin centrul Podişului Târnavelor, iar vatra lui, pe malul drept al Târnavei Mari, în lunca largă, inundabilă. Aparţinătoare oraşului mai sunt satul Şaroşu pe Târnave, aşezat la ieşirea văii Biertanului în luncă, pe malul stâng al Târnavei, la 3 Km. vest de Dumbrăveni şi satul Ernea adăpostit de doi versanţi împăduriţi ce coboară abrupt spre pârâul satului².

Condiţiile favorabile ale mediului i-au atras pe oameni din timpuri străvechi, astfel explicându-se popularea intensă a zonei, bogata viaţă spirituală şi materială.

Alături, însă, de datele ştiinţifico-geografice, la loc de seamă, se cere a fi şi informaţia istorică, ştiut fiind că „omul sfinţeşte locul", şi, într-un fel sau altul istoria fiecărui oraş este strâns legată de istoria ţinutului împrejmuitor.

Este, deci firesc că oraşul Dumbrăveni şi-a depănat firul istoriei sale îndelungate alături de celelalte oraşe vechi transilvănene: Sighişoara, Mediaş, Blaj, înşirate în salbă, pe tot întinsul luncii Târnavei Mari.

Documentar, Dumbrăveniul de azi este menţionat pentru prima dată în 1332 sub numele de Ebeşfalva³, dată după care numărul ştirilor despre viitorul oraş de pe Târnava creşte treptat, odată cu consolidarea şi creşterea demografică a aşezării din jurul castelului familiei princiare Apaffy.

O grămăjoară de case ridicate pe o vale dinspre răsărit, se numea simplu «Sat», pe potriva anonimatului celor mulţi şi umiliţi - românii. Pe temelia Satului se va înalţă viitorul «Oraş liber regesc », a cărui faimă s-a extins în afara bătrânului continent. Şi astăzi câteva străzi, care au dăinuit din vechea vatră se numesc Sat - adică aşezarea eternă, situată prin anonimat în afara legilor timpului, în zona mitului.

A doua denumire Ibaşfalău; în limba maghiară Ebesfalva înseamnă „Satul câinilor⁴„ şi marchează o schimbare în istoria localităţii. Satul iniţial, satul matrice, s-a extins în jurul castelului Apaffy, locuitorii săi, români si maghiari erau servitori care asigurau câinii atât de necesari principilor Transilvaniei pentru partidele de vânătoare din adâncul codrilor de stejar din împrejurimi. Satul a ieşit din mit şi a intrat în istorie. În anul 1733, în conformitate cu diploma emisă de Cancelaria lui Carol al VI- lea, satul este ridicat la rangul de oraş de câmp cu drept de autoguvernare, hotărându-i-se numele latin de Elisabethopolis, Elisabethstadt în limba germană şi în maghiară Erzebetvaros⁵.

Elisabethopolis este numele măreţiei, al gloriei, dat de regele Ungariei Endre al II-lea după numele fiicei sale Elisabeta, în ale cărui graţii oraşul a intrat, după înflorirea economică asigurată de aşezarea pe tărâmul său a unei populaţii venite din Răsărit "cu negoţul în sânge şi cu aurul în desagi" - armenii.

Revirimentul afirmării ca oraş al Ibaşfalăului din zorii modernităţii este acceptul dat armenilor, transfugi din nordul Moldovei, de a se stabili în Ardeal, de către principele Mihai Apaffy, după anul 1650, act de bunăvoinţă cu urmări nebănuit de benefice. Astfel, înlesnirile acordate armenilor, vestiţi comercianţi, determină o rapidă dezvoltare economică a aşezării, datorită modificărilor structurale atât in viaţa socială cât şi în cea politică, în anul 1726 Ibaşfalăului subordonându-i-se toate centrele armene din Transilvania şi Moldova.

Sub stăpânirea habsburgică, oraşul primeşte o serie de privilegii, printre care sunt demne de amintit numirea oraşului, Elisabetapolis-oraş regesc cu drept de a-şi alege un jude, 12 consilieri şi notar, de a organiza târg săptămânal şi de a construi pod de lemn peste Târnavă-în 1758, împărăteasa Măria Tereza lărgeşte sfera privilegiilor anterioare ale oraşului, dându-i dreptul de sabie şi folosirea sigiliului propriu cu semnul iconografic al Sfintei Elisabeta. "Dar de ce românii i-au zis Dumbrăveni? Pentru că au un mai pronunţat sentiment al naturii? Poate pentru mirificele dumbrăvi ce se arătau în răstimpuri în inima fabuloşilor codrii”⁶. Interogaţiile retorice ale scriitorului sugerează plasarea acestui loc, prin denumirea poetica în legendă. Mit, realitate, legendă se împletesc în existenţa seculară a localităţii.

Fiind spaţiu ocrotitor pentru mai multe etnii cum ar fi românii, maghiarii, armenii, saşii şi ţiganii, Dumbrăveniul este situat la confluenţa unor drumuri care împânzesc Câmpia Transilvaniei, relevant fiind drumul principal, de la marginea oraşului, construit pe vremea romanilor. Impresionant prin dumbrăvile şi prin fabuloşii codri care au înfăşurat ţinutul de-a lungul timpului, prin frumuseţea colinelor uneori domoale, alteori tăiate parcă de o mână severă, oraşul atrage călătorul străin prin tainele istoriei sale.

Valenţele devenirii istorice şi ale existenţei armeneşti în Dumbrăveni se regăsesc ilustrate în documente păstrate în arhiva Bibliotecii Brukenthal, redactate în limba de cancelarie latina, dar şi în limbile maghiară şi germană⁷. Diplomele de recunoaştere a privilegiilor armenilor din partea Imperiului Habsburgic, sunt temeiuri demonstrative ale relaţiilor socio - economice complexe ale acestei comunităţi cu autorităţile imperiale decidente.

Dimensiunile vieţii spirituale din Dumbrăveni .

În Transilvania, episcopul Vărzărescu⁸, a fost cel care a condus acţiunea de catolicizare a armenilor la întreaga dimensiune a provinciei.

Dintre cele patru lăcaşuri înălţate de armeni în Dumbrăveni, biserica Sfânta Treime este cea mai impozantă(1723), clădită din piatră pe locul uneia din lemn. Celelalte trei sunt biserica Sf. Petru şi Pavel (1796), ridicată de călugării Congregaţiei catolice din Veneţia,biserica Sf. Ioan Botezătorul, cedată în anul 1920 luteranilor, şi Catedrala Sfânta Elisabeta (1850).

Armenii mai păstrează astăzi în folosinţă doar Catedrala fără însă a avea şi un cleric propriu. Piatra de temelie a catedralei din Dumbrăveni a fost pusă la 22 iulie 1766, fiind terminată în anul 1783. Interiorul bisericii împreună cu altarele au fost terminate în anul 1791. Materialele de construcţie folosite au fost piatra de granit şi cărămida, iar arhitectul care a coordonat ridicarea edificiului a fost Chinder Francisc. Stilul predominant întâlnit în configuraţia construcţiei a fost cel gotic. Altarele, pictate în stil clasic italian sunt închinate patronilor spirituali, după cum urmează:

• Altarul principal – închinat Sfintei Elisabeta, patroana bisericii;

• Altarele laterale: - altarul Maicii Domnului şi a Sfântului Rozariu;

- altarul Sfântului Ştefan Primul Martir;

- altarul Sfinţilor Ioachim şi Ana;

- altarul Preasfintei Cruci şi Maicei Îndurerate;

- Sfântului Grigore Iluminatorul Armeniei;

- ultimul altar, al Sfântului Iosif Tatăl.

Deasupra porţii principale a Bisericii este inscripţionată în latină, formula: „Lui Dumnezeu şi protectoarei sale Elisabeta a construit ginta armeană”.

Una dintre personalităţile marcante ale clerului armean din Dumbrăveni a fost preotul, profesorul şi istoricul Avedik Lukacs⁹, redactorul monografiei oraşului Dumbrăveni. În incinta Sacristiei, conform dorinţei testamentare a ilustrului defunct, se păstrează inima acestuia, tocmai pentru a ilustra, odată în plus, legătura profundă creată între prelat şi comunitate.

Se mai păstrează în Sacristia catedralei cca.15 veşminte preoţeşti, vechi de peste 200 de ani. Textura lor, ca de altfel şi culoarea diferă în funcţie de evenimentele importante din viaţa comunităţii: Sărbătorile de Paşte şi Crăciun (folosirea costumului de culoare roşie); înmormântarea (folosirea costumului negru), şi veşminte utilizate la slujbele de peste an (culorile variază de la verde, albastru, galben, auriu etc.).

Astăzi, în anotimpul rece, slujbele se desfăşoară în capela de la intrarea laterală iar numărul enoriaşilor participanţi este redus. Cărţile de cult folosite în timpul ritualurilor sunt redactate în limba maghiară, alături de acestea fiind rostite şi câteva cântări în limba armeană. Biblioteca existentă în catedrală conţine un patrimoniu bibliografic inedit, format din cărţi de cult în limba armeană, latină şi maghiară a căror vechime depăşeşte trei secole.

Reminiscenţe ale limbii armene, folosite şi în ritualurile religioase, se conservă şi astăzi în cărţi de rugăciune, ilustrate cu motive religioase a căror vechime evoluează pe şirul temporal a peste patru secole. Deopotrivă slujbele s-au derulat în limba maghiară, existând în acest sens cărţi de rugăciune în aceeaşi limbă.

Viaţa de familie şi viaţa socială din Dumbrăveni

O provocare a demersului de cercetare este generată de necesitatea reconstituiri aspectelor de viaţă casnică, pornind de la cadrul socio-cultural oferit de familiile ultime, ale comunităţii armene de odinioară. Mărturiile ultimilor reprezentanţi ai comunităţii, fotografiile de familie, investigarea interioarelor, analiza obiectelor din sfera activităţilor casnice constituie repere ce pot contribui la conturarea unei imagini obiective, din punct de vedere istoric şi antropologic. Obiectivul atent al aparatului de fotografiat a surprins repere importante ale interioarelor specifice unei locuinţe armene: ziduri ce depăşesc 1 m, ornamente de interior, uşi impunătoare, încăperi generoase ce depun mărturie asupra solidităţii şi longevităţii acestei minorităţi în spaţiul de adopţie transilvan.

Identitatea familiilor armene din Dumbrăveni este afectată de o pierdere treptată a fotografiilor (se mai păstrează un număr restrâns de asemenea mărturii) dar şi a obiectelor de uz casnic. Cu toate acestea, fotografiile ce surprind reuniunile de familie, constituie dovezi inestimabile ale modului de viaţă cotidian.

Arhiva fotografică inerentă investigaţiilor de teren este şi martorul realităţilor apuse, care confereau consistenţă, pentru secolul XIX, conceptului de protecţie socială. În Dumbrăveni, a existat un cămin de ajutorare pentru cei săraci şi bătrâni, proveniţi din comunitatea armenească. Momentele din ce în ce mai rare, prilejuite de prima împărtăşanie sunt şi ele surprinse în arhivele personale ale ultimilor urmaşi ai comunităţii.

Ocupaţii şi industrie casnică predilecte

Sunt cunoscute îndeobşte, predilecţiile armenilor pentru acti­vităţile meşteşugăreşti şi comerciale. De fapt, necesitatea dezvoltării acestor două ramuri de preocupări, în principat, în care armenii erau mari specialişti, a constituit motivul esenţial pentru care au fost pri­miţi în Transilvania de către principele Mihai Apaffy I. Astfel, toţi principii şi împăraţii, în scrisorile lor privilegiate pe care le-au acordat, îi îndemnau pe aceşti dinamici minoritari, la înfiinţarea a tot mai multor ateliere meşteşugăreşti şi la extinderea comerţului, primind tot sprijinul, şi protecţie în acest scop.

În privinţa meşteşugurilor, la Elisabethopolis două meserii erau cu precădere practicate de armeni: prelucrarea pieilor şi construcţiile edilitare. Breasla pielarilor era asociaţia meşteşugărească cea mai numeroasă şi cea mai bogată nu numai din Elisabethopolis, dar şi din întreaga Transilvanie. Membrii proprietari ai breslei dispuneau ni numai de ateliere de tăbăcărie, dar şi pentru confecţionarea pieselor de harnaşament, ateliere de cizmărie, etc. Pieile şi articolele din piele erau renumite şi căutate în tot imperiul. Au fost mai mulţi proprietari pielari care se ocupau şi de creşterea vitelor, în special a cornutelor mari, dispunând de cirezi de vite cu câte 300-500 de capete. Carnea rezultată din sacrificarea vitelor a fost valorificată prin măcelăriile proprii sau prin prăvăliile breslei măcelarilor, dispuse la parterul uneia dintre clădirile castelului Apaffy.

Zidăritul a fost a doua meserie care a cuprins în rândurile ei un important număr din populaţia oraşului. Această meserie a înflorit din cauza ritmului alert pe care l-a cunoscut în special dezvoltarea oraşului dar şi a altor localităţi din apropiere.

O îndeletnicire importantă a fost comerţul. Treptat oraşul a devenit un centru angrosistic important al Transilvaniei. Predominante erau tranzacţiile comerciale cu vite şi cu cereale, dar, deopotrivă şi a obiectelor de uz casnic şi a porţelanurilor, care constituiau o miză importantă a activităţi comerciale. În „Halele Centrum” au fost instalate magazinele de prezentare pentru mărfurile coloniale, piei şi articole din piele, stofe şi confecţii de îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, porţelanuri şi sticlărie etc. ale angrosiştilor.

Învăţământul armean din Dumbrăveni - Ca pretutindeni, şi în Dumbrăveni, şcolarizarea copiilor armeni a început în Şcoala elementară normală naţională ar­meană. Începuturile acestei şcoli sunt plasate în anul 1685, sarcinile învăţătorilor fiind incluse printre atribuţiunile preoţilor din localitate. Obiectele de curs s-au limitat la scris, citit, socotit, religie, atât faţă de tradiţiile proprii, cât şi ale ţării de adopţie. Începând din anul 1729 funcţiile de învăţători au fost preluate de către călugării mechitarişti din Veneţia. Primii călugări-învăţători au fost Verzereszki Lukăcs şi Mesko Zakar. De remarcat este faptul că la această dată şcoala încă nu avea clădire proprie. Învăţământul a desfăşurat, iniţial, în biserică, mai apoi, pe grupuri mixte de băieţi şi fete, în încăperile unor clădiri mai mari puse la dispoziţie de către unele familii de armeni mai bogate. Situaţia se îmbunătăţeşte în anul 1744, când armeanul Kopacz Peter lasă călugărilor mechitarişti¹⁰, în dispoziţie testamentară, unul dintre terenurile sale, pe care a existat o clădire impozantă cu etaj. Scopul pentru care a făcut donaţia a fost ca acesta să fie amenajată în şcoală armeană. Astfel, în toamna aceluiaşi an, călugării mechitarişti au putut să înceapă învăţământul în prima şcoală armeană, care a existat în curtea actualei biserici mechitariste.

În 1891 Şcoala elementară normală naţională armeană de băieţi, menţinându-şi caracterul confesional, a devenit Şcoală elementară comunală.

A funcţionat şi o şcoală dedicată învăţământului profesional intitulată Şcoala Meseriaşilor.

În anul 1815, parohul oraşului armean Kabdebo Ianos aduce importante modificări în funcţionarea şcolii elementare. Separă învăţământul, derulat pe grupe de începători şi avansaţi mixte, pe trei clase şi 3 ani de studiu, cu planuri tematice proprii şi clădiri separate pentru băieţi şi fete. În anul 1832, parohul înfiinţează o clasă separată pentru copiii armeni surdo-muţi, al căror învăţător a fost faimosul dascăl Baxila Ianos renumit pentru metodele sale în toată Europa.

Gimnaziul Rafael – înfiinţarea lui se datorează în mod deosebit cavalerului filantrop Rafael Alexandru, cel care donase anterior importante sume de bani pentru dezvoltarea învăţământului în şcoala de fete.

La data de 1 septembrie 1843 a început în oraş învăţământul gimnazial regulat cu durata de patru ani. Acest tip de proces educativ era structurat pe: două clase de gramatică, una de oratorie şi una de poetică.

Dimensiunea tradiţională şi multiculturală

Câteva concluzii pertinente vizavi de această direcţie ar putea fi derivate, raportând investigaţia noastră la costumele populare româneşti, maghiare şi săseşti, ele fiind un testimoniu asupra interacţiunii etnice şi culturale în spaţiul social din Dumbrăveni. Au fost folosite cu precădere în timpul serbărilor şcolare din deceniile anterioare. Singura sărbătoare cu puternice valenţe religioase, specifică armenilor, este cea din 15 august, moment în care catedrala din localitate este înconjurată de un alai de preoţi şi enoriaşi. Este totodată şi un moment de solidaritate etnică cu armeni veniţi din toată România. Slujba religioasă în ritul catolic este traversată de pasaje în limba armeană (cântări şi rugăciuni specifice). Ritul specific armean nu se poate derula în integralitatea sa, în absenţa unui preot armean. Cu ocazii speciale este prezent în mijlocul comunităţii preotul armean din Gherla. În acest cadru este de remarcat şi prezenţa corului armenesc din aceeaşi localitate.

Surse edite şi inedite

1. Lucrări generale şi speciale

2. Fonduri de arhivă: Arhivele Naţionale ale României Direcţia Judeţeană Sibiu

1. Colecţia de documente Brukenthal

• Actul de donaţie cu privire la domeniul Târnăveni conferit de regina Maria Therezia armenilor din Târnăveni

• Privilegiu conferit de regina Maria Therezia armenilor din Târnăveni

• Ordonanţe privind oraşul Dumbrăveni 1785-1786;

• Comercianţii armeni în Transilvania 1761-1772;

• Acte cu privire la oraşul Dumbrăveni

1. Fondul Tribunalului Matrimonial Evanghelic al districtului Mediaş

3. Periodice:

1. „Albina Carpaţilor” - 1871;

2. „Foaia Poporului” – 1920;

3. „Patria” – 1922;

4. „Tribuna” - 1968; 1971; 1973; 1975; 1980;1981;

5. „Ţara Noastră „– 1890; 1919;

6. „Telegraful Român” - 1898