ultimul val
„Căline, de la primele cărţi pe care le-ai citit ai ştiut că într-o bună zi vei fi scriitor, nu-i aşa?“ „Ce-ţi veni?“ „De mult vroiam să te întreb.“ „Bine.“ „?!?“ „Da.“ Ilie R. nu ştie ce să creadă. Călin cască. Băiatul dă să plece. Şi nu se-ndură... „Da?“ „Mda.“ „Şi o spui... aşa!?“ „Aşa... cum?“ Ilie R. e oripilat: „Cum poţi fi atât de cinic? Literatura e ceva sacru!“ Pe Călin îl pufneşte râsul. Prea e patetic prietenul său. Însă nu vrea să-l jignească. Ştie cât e de vulnerabil. „Ilie, sunt de acord cu tine.“ „Da?!“ „Da. Numai că...“ Celălalt sare ca ars: „Că ce?“ Călin şovăie. „Ilie, nu ştiu cum să-ţi spun, de unde să încep...“ „Pur şi simplu începe cu începutul.“ „De parc-ar fi aşa de uşor.“ Călin face o pauză, de efect. Alarmat, Ilie R. îl atenţionează: „Te rog, din inimă te rog, să nu începi cu deci...“ „De ce mă sabotezi?“ „Iartă-mă. Uite, promit că nu te mai întrerup.“ „Bineînţeles. Doar pe ici, pe colo...“ „Normal, în punctele esenţiale, care se cer...“ „...punctate.“ „...dezvoltate. Căline, de ce eşti maliţios?“ „Ca să-mi fac curaj. Pot să încep?“ „Chiar te rog.“
„Şi eu voi fi scriitor. Luasem hotărârea cu gravitatea de necontrazis a vârstei – asta era pe când aveam 10 ani – şi citeam mult şi selectiv; criteriile erau infantile, desigur. Aşadar, cărţile preferate erau cele ale lui Jules Verne, Fenimore Cooper, Constantin Chiriţă... Cireşarii făceau furori printre puştani pe vremea aceea. Ca şi tine mai târziu, am citit cu nesaţ Pardaillan, Cocoşatul, cărţile lui Dumas. Mă amăgeam a pricepe Mitologia Greciei antice, scrisă de un rus, Kun cred că-l cheamă – fascinantă pentru mine, cel de atunci; am citit-o de câteva ori până în adolescenţă. Mi-am zis că trebuie să scriu şi eu asemenea cărţi, pentru bucuria şi învăţătura celorlalţi copii; trăiam la acea vârstă într-o lume aparte: una a copiilor între 7 şi 14 ani, siliţi de obtuzitatea şi suficienţa societăţii să se aventureze pe tărâmul anapoda, al oamenilor mari ; hotărârea de a fi marinar când voi fi mare şi, vrând-nevrând, voi aparţine celeilalte părţi a lumii, nu excludea concretizarea visului de a deveni scriitor, acesta era idealul meu. A fi scriitor mi se părea, în acele vremuri, ceva de domeniul sublimului; îi credeam pe scriitori nişte supraoameni, ca şi marinarii – corăbierii, să ne fie clar asta! –, ca şi aviatorii şi fotbaliştii.“ „Fotbaliştii?! Ah, Căline, cum îndrăzneşti să... Nu! Nu pot fi de acord – fotbaliştii nu le ajung scriitorilor nici la degetul mic! Ce ştiu ei să facă? Doar să fugă după minge şi...“ „Ilie, ţi-am mai spus de atâtea ori că habar n-ai ce pierzi pentru că nu-ţi place fotbalul.“ „Ce pierd? Nimic.“ „Nu percepi una din faţetele nesfârşitei frumuseţi a lumii.“ „Fotbalul, Căline? Tocmai fotbalul?!“ „Ne ciondănim degeaba. Ştiu că n-o să te pot convinge. Şi-apoi, fotbalul trebuie jucat sau măcar urmărit acolo, pe stadion; n-are nici un chichirez dacă trăncăneşti despre el.“ Ilie R., lovit de poliomelită în pruncie, n-avea cum să iubească fotbalul. Dimpotrivă.
„A fi scriitor, marinar sau aviator însemna pentru mine să deţii secrete formidabile, la care să poţi ajunge numai la timpul potrivit. Până atunci trebuia să mă antrenez. Şi o făceam, copilăreşte – citind şi imaginându-mi că sunt navigator al mărilor şi văzduhului, ori bătând mingea, ori jucându-mă, iar când n-aveam cu cine mă juca, îmi inventam partenerii. Vezi, Ilie, oamenii mari uită că nici un copil nu e singur când se joacă, chiar şi atunci când e singur cu umbra lui. Mda. Am deviat de la firul... După cum îţi spuneam, a deveni scriitor însemna pentru copilul ce eram să citesc, oriunde, cât mai mult şi cât mai multe şi nu să scriu; nu încă. Fiindcă încă nu venise timpul meu. Fireşte, acţionam aşa din instinct; gândurile astea...“
„Instinct!? Ce-are instinctul cu...“ „N-am alt termen la îndemână. Stimabile, te rog, nu mă întrerupe, că-mi pierd şirul. Ce ziceam?“ „Că acţionai «din instinct»...“ „Aşa-i. Ba nu... Uite, voi ţine cont de obiecţia ta: mă comportam aşa dintr-un fel de... inspiraţie. Aşa simţeam – că am chemare pentru scris. Paradoxal, Ilie! De-abia acum îmi dau seama: chemarea mea nu avea nici o bază reală; din contră, în copilărie aveam oroare să pun mâna pe toc, mă apuca groaza când primeam ca temă pentru acasă o compunere sau să scriu orice altceva care depăşea dimensiunile unei pagini; nu aveam răbdare, scrisul îmi fura din timpul pentru joacă, pentru citit...
...Sighişoara era înconjurată de dealuri, acoperite de păduri. Practic, pădurea pătrundea adânc în carnea oraşului.“
– Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?
– Gând la gând, cu nostalgie.
„Hoinăreala prin pădure sau pe malurile Târnavei – apă de care mamei îi era tare frică, nu se temea pentru ea, ci pentru noi, căci mai în fiecare vară se îneca vreun copil; câţiva ani mai târziu, când noi deja ne mutasem din Sighişoara, Târnava s-a năpustit furioasă peste oraş, distrugând de-a valma case şi destine, mai mult chiar, prefigurând tăvălugul demolator al iepocii, care...“
Ilie R. aşteaptă răbdător ca prietenul său să-şi adune gândurile răvăşite de nostalgie şi... indignare. Într-adevăr, după câteva minute de neguroasă tăcere, acesta se linişteşte şi, zâmbind stânjenit, îngaimă:
– Despre ce vorbeam?
– Spuneai că hoinăreala prin pădure...
„Da, da, mi-am adus aminte. Asta e, Ilie, hoinăreala, ca şi cititul şi... ei, da, ca şi fotbalul, erau preocupările de căpătâi ale viitorului navigator-scriitor. Şcoala era o constrângere suportabilă. Avea desigur şi părţile ei bune: pauza mare, orele de sport, de geografie sau de ştiinţele naturii. Ceva mai târziu, cele de română. Dar era interesant numai când se preda. Ce rost avea ca profesorii să mă bată la cap, să-mi ceară să le divulg tainele – termen prin care definesc nu atât cunoştinţele memorate, cât ceea ce înţelegeam eu din ele – pe care le combinam într-un mod fantezist şi deloc apreciat de acei scolastici.
Erau frumoase şi serbările sfârşitului de an şcolar, când se înmânau premiile. Ieşeam în faţa careului – format de elevi, profesori şi părinţi – stăpânit nu de emoţie, ci de curiozitatea de a şti ce cărţi am primit de data aceasta...
...Pentru că simţea nevoia de comunicare, sau pentru ca să-şi limpezească gândurile şi, în acelaşi timp, intuind în neliniştea şi curiozitatea mea o vocaţie îngrijorătoare, pe care ar fi dorit să o canalizeze spre un făgaş sănătos, dar în mod sigur şi din alte pricini pe care nu o să le pricep poate niciodată, mama îmi povestea câte în lună şi în stele, îndeosebi iarna, când rebegit de frig şi umezeală, mă înduram să rămân în casă. Începea mama să povestească, mai mult pentru ea, privind undeva în trecut, în sine, aşa cum am făcut la rându-mi, pe când am început a scrie primele proze. Povestea mama despre bunicii ei, care fuseseră în America, la începutul veacului. America! Ţinut fabulos, cu eroi extraordinari: îi ştiam din filme, din cărţi... Pe atunci habar n-aveam de America Latină, de fascinanta ei literatură. Eram la vârsta când toate ţinuturile enigmatice însemnau pentru mine AMERICA. De pe acolo se întorsese doar străbunicul. Străbunica a murit la naşterea celui de-al nu-mai-ştiu-câtulea copil. A vândut străbunicul acela mitologic prăvălia-cârciumă pe care o ţinuseră acolo, agonisită după ani mulţi de slugăreală (mama avea grijă întotdeauna să precizeze, cu durere şi revoltă: «Au muncit amândoi de s-au spetit, bunicul prin mină sau la tăiat de pădure ori la descărcat şlepuri, bunica spălând vase, duşumele, rufe, pe la ce case apuca, cu vremea ajutată de fetele mai măricele; şase fete au avut şi numai un băiat... ba nu, a mai fost şi cel care a murit şi care a omorât-o la naştere pe bunica... Da' să lăsăm astea, ţi-o fi urât şi ţie, că pe mine mă apucă plânsul de fiecare dată când mă gândesc... Dacă trăia bunica, altă viaţă am fi dus, ea era răzbătătoare, nu ca bunicu'. Cât era de mare, pe atât de blând era bunicul, pe când bunica, ziceau cei care au cunoscut-o, era una mică şi iute ca piperu'. Cumnată-sa, buna din Corneşti, care m-a crescut, spunea că eu semăn cel mai bine cu bunica...»), precum spuneam, la moartea soţiei, străbunicul a vândut tot ce-aveau acolo, în America, apoi, cu liota de copii şi cu săculeţul cu dolari, s-a întors în Sighişoara. Şi-au cumpărat americanii – străbunicul a plecat în America împreună cu unul dintre fraţii săi, abia după o vreme l-au urmat acolo străbunica şi o parte din copii; cele două fete mai mari au rămas acasă, Pe Vale, să aibă grijă de gospodărie – şi-au cumpărat pământ, Pe Vale, desigur, unde au crescut vite. Într-o vreme aveau 50. În Corneşti, străbunicul a cumpărat două case, în una din ele deschizând cârciumă. Mama zicea: Fir-ar a naibii de băutură, că ea l-a năucit de şi-a înstrăinat copiii! Nefiind în stare să-şi crească singur copiii, i-a împrăştiat, care pe la fiicele mai mari, măritate deja, care pe la frate-său, care plecând să-şi afle rostul la Bucureşti; era imediat după război, şi ardelencele aveau mare căutare în Bucureşti, fiind renumite pentru vrednicia şi cinstea lor...
– Na, Ilie, că iar am deschis o paranteză!“ „Nu-i nimic, ba chiar îmi place...“ „Şi eu care mă temeam că te-am plictisit.“ „Dimpotrivă.“ „Bine. Tu ai vrut-o! Unde-am rămas?“ „La cârciuma lui bunicu'...“ „Strâcatule, tu numa' la crâşmă tragi! Dar despre cârciumă ţi-oi povesti altă dată...
Cealaltă casă a cumpărat-o la insistenţele nevestei de-a doua care avea şi ea trei fete şi care l-a făcut să-şi înstrăineze copiii. Mai mult, s-au pus toate patru scârbele cu linguşeli şi cu momeli pe capul lui, până l-au păcălit de le-a trecut casele pe nume. L-au înecat în băutură, că dăduse în patima asta, de-a ajuns un nevolnic, şi-atunci l-au zvârlit pe drumuri. Copiii lui au slugărit pe degeaba, pe la neamuri sau la Bucureşti.
Bunica mea, mama mamei, avea trei ani când a murit maică-sa, în America. Bunica mea de la Bucureşti. Îi spuneam, atunci când mă refeream la ea, până mi-au trăit toţi patru bunicii, mamamare de la Bucureşti. «De la Bucureşti» era nu numai o distincţie ce se cerea făcută între ea şi mamamare de pe Uliţa Şaeşului, ci, pentru mine, însemna şi o particulă cvasi-nobiliară.
Deci – Ilie, observă, te rog, că am folosit de-abia acum acest obsedant conclusiv –, când s-au întors din America în cătunul din Ardeal, bunica mea avea numai trei ani. Ea, şi fratele său, Gean – ce nume o fi ăsta şi de unde provine? De la... John, de unde altundeva?! –, care era cu un an mai mare, vorbeau englezeşte; ciripeau amândoi şi nimeni nu pricepea o boabă, doar americanii, prăpădindu-se de râs văzând ce ochi bleojdesc sighişorenii şi cum îşi fac cruce auzindu-i pe cei doi prunci glăsuind în graiul acela de necrezut. Văzându-i atât de drăgălaşi şi nevinovaţi, amândoi cu ochi albaştri şi cu părul blond, inele revărsate peste umeri – siropoasă descriere, nu-i aşa?, da' te rog să nu-mi pretinzi luciditate când e vorba de bunica... – , sighişorenii au scos vorba că sunt... îngerii ce le-au adus noroc fraţilor Geleriu în America aceea de la capătul lumii, de s-au întors plini de bani, «dreptu-i că muierea lui Miai o fo' murit pe-acolo, da' ăsta-i datu' omului pe lume, să plătească orice căpătuială...»“
– Îngeri ai spus?
Călin rămâne pe gânduri. Da, aşa spusese. Şi nu întâmplător.
„Da. Şi, bineînţeles, deloc întâmplător...“ „Da' când ţi-ai dat seama?...“ „...“ „???“ „Cred că e mai bine să...“ „Şi eu.“
„Mda... Eu o asaltam pe mama cu întrebările: «Da' mam'mare de la Bucureşti mai ştie americana?» «Nu. De-atunci au trecut mulţi, mulţi ani, n-a mai avut cu cine să vorbească englezeşte, fraţii s-au răspândit cât care-ncotro...» «Mama, da' nu vorbeau americăneşte când s-au întors din America?» «Americanii vorbesc şi ei englezeşte.» «Da' anglezii vorbesc şi ei americăneşte?» «Americanii şi englezii vorbesc aceeaşi limbă: engleza.» «Da’ Englezia e tot în America?»" «Nu, America e dincolo de Ocean, iar Anglia e lângă Europa.» «Mam'mare a fost prin Ocean?» «Bunicu' şi unchiu' Pătru, fratele lui, au luat bilete la vapor. Aşa au trecut Oceanul.» «Nu au înotat?» «Nu, puişor, Oceanul e prea mare, nu se poate trece înot.» «E mai mare decât Târnava?» Mama începea să râdă...“
– Îmi aduc aminte, Ilie, că am văzut prima dată marea pe când aveam opt ani...
– Ştii, Căline, eu n-am fost niciodată la mare.
Călin îl priveşte încruntat pe amicul său, nemulţumit că l-a întrerupt şi temându-se că va pierde şirul povestirii; bineînţeles, povestea mai degrabă pentru sine decât pentru celălalt. Apoi, i se face ruşine de egoismul său:
„Lasă, Ilie, că tot mergem noi cândva…“ „...“ „Poate chiar la toamnă“ „De ce nu vara?“ „Fiindcă e prea multă agitaţie, iar în timpul sezonului estival preţurile sunt din cale-afară de pipărate.“ „Pipărate? Am auzit că sunt sfidătoare faţă de condiţiile ce ţi se oferă. Zicea Florin că-i mai ieftin să mergi în Grecia.“ „Ce-ar fi să mergem în Grecia?“ „Visuri, Căline, visuri...“ „Las' că vezi tu.“ „De ce mă ameninţi?“ „Pe motiv de întrerupere.“ „Ce întrerupere?“ „Fincă nu mă laşi să povestesc. Chiar nu te-am plictisit?“ „Mă tot întrebi asta de parcă într-adevăr ai vrea să mă plictiseşti.“ „Rămăsesem la mare, nu-i aşa?“ „Tocmai.“ „Când am văzut-o prima oară, pe când aveam...“ „...opt ani... Treci peste asta, doar mi-ai mai spus-o o dată!“ „Parcă ziceai că nu te-ai plictisit.“ „Ziceam eu, da' şi tu prea te repeţi. Hai, zi-i mai departe!“
Călin mustăceşte, cât pe-aci s-o lase baltă...
„...nu-mi venea să cred că e atât de... mare, că nu se poate vedea malul celălalt. Până atunci am întrebat-o de multe ori pe mama cât e de mare Oceanul,şi ea a râs de fiecare dată, fiindcă o întrebam şi dacă Oceanul e mai mare decât Târnava. Iar mama spunea că e de un miliard de ori mai mare decât Târnava, şi eu o întrebam ce e ăla un miliard, şi ea râdea şi-mi răspundea că e un moş mare până la cer, şi eu o întrebam cât e până la cer, şi mama râdea iarăşi, şi zicea că e cât o viaţă de om; eu o întrebam care e mai mare, Oceanul sau Cerul, mama-mi răspundea că fiecare e mare în felul său, eu insistam – Care-i mai mare? –, mama nu mai râdea, cădea pe gânduri, ca să-mi spună într-un târziu că nesfârşit e doar Cerul, care acoperă atât lumea văzută, deci şi Oceanul, cât şi pe cea nevăzută... Mama ofta, eu visam la corăbii şi o întrebam cât de mare era aia cu care mamamare a venit din America, mama tresărea. «Mamamare nu-şi aminteşte nimic din America, dar de vapor, căci a fost vapor cu aburi şi nu corabie cu pânze, de vapor îşi aminteşte ca de o casă grozav de mare, plină de lume, înconjurată de ape, cât se vedea cu ochii era numai apă care făcea valuri-valuri şi căsoaia se legăna pe ele... Uneori ploua, se făcea frig, oamenii intrau în casa care se zguduia îngrozitor. A fost o dată o furtună despre care mama îşi amintea doar că oamenii ţipau şi că vaporul era mai-mai să se răstoarne...» «Nu erau şi marinari pe vapor?» «Ba da, erau mulţi marinari.» «Păi, vezi...» «Ce să văd, mămăruţă?» «Păi, de-aia nu s-a răsturnat vaporu'!» «De ce?» «Fin'că era cu marinari şi ei nu l-au lăsat.» «Ai dreptate.»
...Erau mulţi marinari pe vaporu' ăla... Îmi ziceam pe-atunci: las' că mă fac io mare şi trec Oceanu' cu vaporu', ba nu cu avionu', sau mai bine spre America voi zbura cu avionul (ardeam de nerăbdare să văd ţinuturile acelea care-mi inflamau imaginaţia), şi înapoi o să vin cu vaporu', că n-o să mai am de ce să mă grăbesc.
Acum, privind înapoi cu nostalgie, lumea aceea îmi pare încremenită într-o irepetabilă fericire...“
„Exagerezi... Şi mai zici de mine că sunt zăltat.“
„Şi eşti. Cât despre mine şi despre amintirile copilăriei, cred că nu exagerez deloc. Pe atunci, viaţa, istoria, războaiele, dar îndeosebi moartea, aveau o rezonanţă... abulică. Când murea cineva de prin vecini mi se părea totul o joacă aiurea şi extrem de plicticoasă. Îmi ziceam că oamenii mari nu ştiu să se joace nici măcar de-a moartea; de ce nu iau exemplu de la noi, când ne jucăm de-a mortu' e mult mai interesant şi mai... hazliu, mai ales atunci când îl imităm pe popa şi când mortu' nostru se ridică, scălâmbăindu-se, urlând şi, în cele din urmă – nemaiputându-se abţine –, râzând, speriindu-ne; de fapt, noi, ceilalţi copii, nici nu ne-am speriat, ci doar ne-am prefăcut că ne-am speriat, ba încă atât de bine că într-adevăr ne speriam. E un fel curios de a te bucura, tremurând de frică, chiuind şi ascunzându-te prin locuri ciudate, unde să-ţi tragi răsuflarea şi unde mă pomeneam câteodată lângă vreo fetiţă pe care o ţineam de mână şi amândoi ne miram într-atât de puternicele bătăi ale inimilor noastre, că nu mai ştiam care sunt bătăile mele şi care ale ei şi atunci le împărţeam: primele o sută erau ale mele şi după aia nu mai aveam răbdarea să le numărăm şi pe ale ei, de ne pomeneam că ne căutăm inimile prin părţi chinuitor de neaşteptate ale trupurilor noastre neîmplinite.
De fapt, îmi ziceam eu pe atunci, oamenii mari nu ştiu să se joace nici de-a prietenia. Se vorbeşte prea mult şi se fac tot felul de declaraţii în filmele lor, apoi bărbatul o sărută,.... brrrr.... ce neplăcut trebuie să fie! Pe mine, ori de câte ori mă săruta pe obraz câte o rubedenie venită în vizită, mă lua cu frisoane şi nu ştiam cum să-mi şterg mai degrabă obrazul îmbăloşat de ţocăiala drăgăstoasă. Da' las că nici de-a războiu' nu ştiu să se joace oamenii ăştia marii, abia aştept să mă fac mare şi să le arăt cum trebuie să se joace, cum să facă filme, nu ca alea de război în care e o muzică tare enervantă, sunt femei care plâng că le pleacă băieţii pe front; ar trebui să fie mândre de copiii lor, viitorii eroi!... Mai sunt în filmele alea şi soldaţii care nici nu ştiu să moară, holbează ochii şi le cade capu'-ntr-o parte, nu se ridică să fugă mai departe strigând: eu sunt băiatu' sergentului pe care l-au împuşcat nemţii, m-am făcut mare şi vreau să-l răzbun pe tata, mă ofer voluntar pentru... , dar nu mai apuc să-mi termin replica pentru că Lucian zice: Pac! Iar te-am împuşcat!, pe când eu zic: Du-te bă, că ai tras pe lângă! sau: m-ai rănit numa' în picior!, şi-mi târâi piciorul ciuruit, ascunzându-mă după un tanc, care de fapt e un rond de flori, da' are şenilele sfărâmate, de unde strig iarăşi: Io nu mă las omorât aşa uşor, bă!, şi el zice: Pac!, iar eu de după tanc: Pac! Pac-pac-pac!, la care el zice: Apăi, aşa nu mă mai joc!, atunci eu, concesiv, zic: Bine-bine, m-ai împuşcat, da' asta e ultima dată când mă mai las!, la care Lucian răspunde: Da' data viitoare tu eşti neamţu'!
Şi tot aşa, până ne adunau mămicile ca pe puişorii de găină...“
„Ştii, Căline, mi-ai adus aminte de Nostalgia.“ „Ce-are a face Nostalgia cu...“ „Nu te supăra.“ „De ce să mă supăr? Ba chiar îmi face plăcere.“ „Eşti răutăcios. Iartă-mă.“ „De ce, Ilie, fiindcă sunt maliţios?“ Ilie nu răspunde. Ar pleca, dar... Între timp, lui Călin i-a trecut iritarea. „Ce ziceai de Cărtărescu?“ „...“ „Hai, mă, nu fii supărat!“ „Nu sunt supărat.“ „Atunci de ce nu răspunzi?“ „...pe când povesteai, mi-a venit în minte Nostalgia. Nu ştiu cum face, că doară amintirile lui din copilărie sunt cam aceleaşi ca ale oricărui copil crescut la bloc, da' la el totul e mai altfel, capătă consistenţă...“ „...şi le dă faptelor înţelesuri nebănuite.“ „Aşa e. Pe când tu...“ „Eu ce?“ „Nu..., că iar te superi.“ „Hai mă, Ilie, iar începi?“ „Uite, de exemplu, atunci când povesteşti cum vă jucaţi voi de-a înmormântarea şi de-a...“ „Pentru noi moartea era lipsită de semnificaţie.“ „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată...“ „Poftim? A, da – am înţeles aluzia.“
„...Nu ştiu... Vezi, în ocazii de-astea spui: Nu ştiu cum să-ţi spun, dar... Ei bine, eu chiar nu ştiu. Totuşi, sper să nu greşesc, pe atunci, pe când aveam 8-9 ani, şi până mai târziu, pe la 10-11, chiar 12 ani, nu cred să mă fi gândit vreodată la moarte. Era ceva... inofensiv,... ireal chiar. Însă, mai degrabă, cred că ignoram această altă realitate. Pentru mine aveau importanţă numai întâmplările care mă priveau. Or, până târziu, în adolescenţă, nu a murit nimeni dintre cei care-mi erau apropiaţi.
Da, eram egoist, egocentric chiar. Mi-am spart capul de câteva ori, am mai avut ba o mână ruptă, ba mi-am sfâşiat palma sărind peste un gard de sârmă împletită. Atunci am şi leşinat, în baie, în timp ce îmi spălam rana cu apă rece, încercând să opresc hemoragia ca în alte dăţi, când rănile erau superficiale. Nu voiam să ştie mama, care m-a găsit mai apoi jos pe ciment, într-o baltă de sânge. Aşa ceva puteam să pricep. Pentru că şi atari incidente aveau un înţeles al naibii de concret. Le şi consideram ca pe ceva normal, făcând parte din regulile jocului.“
„Viaţa ca o joacă?“ „O joacă fără de sfârşit.“ „Dar moartea?“ „Moartea... Moartea făcea parte din alt joc, ale cărui reguli nu le recunoşteam.“ „Deci, nu vă priveau“. „Exact. Jocul nostru avea reguli clare, dar şi unele... aleatorii. Ce importanţă mai aveau notele proaste la şcoală, frica de ce-o să-mi zică mama sau ce-o să-mi facă tata; spărgeam un geam, îi scoteam din sărite pe vecini, era câte unu' ciufut, erau şi fetiţele pârâcioase, erau şi seri când uitam de noi, tot hoinărind pe dealuri. Ne mai şi băteam câteodată; mai degrabă ne certam din te-miri-ce, dar uitam repede, a doua zi eram iarăşi prieten cu Gheorghiţă, care m-a lovit cu o piatră pe când ne jucam de-a aruncarea discului, mergeam la fotbal în curtea şcolii şi-l alegeam în aceeaşi echipă, da' nu-i pasam, şi îl certam dacă nu dădea gol, însă tot la el mergeam seara la televizor să vedem serialul cu Sfântu'...“
„Toate bune şi frumoase, Căline, numai că nu văd legătura cu actul de a scrie.
„Pentru că mai va până atunci. Hotărâsem că voi fi scriitor, dar asta mai târziu, când voi fi mare. Până atunci, aveam altele de făcut, nu mai importante, dar mai pe măsura unui copil.“ „De exemplu, joaca.“ „Şi joaca. Fiindcă venise deja vremea când mai mult citeam decât jucam fotbal.“ „Dar când ai început să scrii?“ „Să-ţi spun drept, nu mai ţin minte. Cred că pe la 14 ani. Făceam încercări timide, scriam rar şi renunţam uşor. Totuşi, plănuiam un fel de roman al Secolului XX, o cronică de familie. Nu ştiam cum o voi începe, nu mă hotărâsem încă de cine să pomenesc şi de cine nu, dacă să scotocesc prin arhiva Sfatului Popular, fosta Primărie, sau să apelez doar la imaginaţie...
....Iată-mă şi elev la liceu. Ne-am mutat de la Sighişoara la Sibiu, ieşeam rar din casă, refuzam să accept realitatea, refuzam să mă adaptez, nu voiam să cunosc oraşul cel nou, îmi era dor de Sighişoara şi, ca să uit, dar şi fiindcă aceasta era cea mai puternică pasiune a mea, citeam pe rupte, însă la voia întâmplării, prinsesem gustul pentru science-fiction, aşteptam cu sufletul la gură fiecare apariţie a celebrei colecţii; ca un făcut, pe când citem cărţuliile acelea, mai totdeauna rămâneam acasă doar cu mama şi cu fratele meu, Sorin – el e mai mic decât mine cu trei ani şi totdeauna am avut preocupări diferite; n-am discutam noi prea mult în copilărie, ne şi ciondăneam, eu îl mai burduşeam câteodată, uneori fără un motiv întemeiat, numa’-aşa, că eram agresiv şi-mi sărea ţandăra din te-miri-ce, cu toate acestea legătura afectivă dintre noi a fost şi este foarte puternică, mai presus de cuvinte...“
– «Glasul sângelui... »
– Întocmai.
„Cum îţi spuneam, de obicei, eram pe atunci acasă cu fratele meu şi cu mama, care venea la noi în cameră şi croşeta ori broda, şi începea să povestească întâmplări de demult; mereu intervenea câte ceva nou, nu mă plictiseam, cu toate că uneori gândul meu o cam lua razna, poate la câte o păţanie de la şcoală sau la câte o fată sau la fanteziile pe care le citeam. După un timp, îmi dădeam seama că am pierdut şirul povestirii, numai că acea atmosferă idilică a trecutului devenise pentru mine, care mă perpeleam de dorul oraşului natal, ca un soi de a doua natură; făceam legătura cu istorisirile mamei din alte dăţi ori, pur şi simplu, îmi imaginam ce s-ar fi putut întâmpla atunci, cândva... Mă tulbura ideea de a scrie acel roman al secolului, încă nu-i găsisem un titlu, nici nu era prea important, deocamdată. Începusem să împart cartea pe capitole – erau atât de multe încât proiectul meu devenise deja un roman-fluviu, ceea ce nu mă descuraja, doar aveam toată viaţa înainte. Mai importantă mi se părea maniera în care voi scrie cartea; îi descoperisem pe Hemingway şi Dostoievski, primul m-a cucerit de la prima carte, iar în zbuciumul personajelor celui de-al doilea mocnea o forţă pentru asimilarea căreia merita să-i suporţi lungile digresiuni, uneori chinuitor de complicate... Îmi plăceau de asemenea şi scrierile lui Sadoveanu. Savoarea lor de frupt osebit. Şi atunci, cum să scriu romanul meu?
Citeam. Apăruse Prins. Am descoperit Viaţa ca o pradă.“
„Ai dreptate să-ţi placă atât de mult Marin Preda. E atât de... al nostru, cum numai Panait Istrati a mai fost...“ „Da, Ilie, însă în curând mi-am dat seama de valoarea lui Petru Popescu.“ „Petru Popescu?! Cel cu Înainte şi după Edith !? „Aiurea! Ăla-i un roman comercial, scris mult mai târziu, în America. Eu mă refer la Sfârşitul bahic, Dulce ca mierea e glonţul patriei şi, desigur, la Prins, cărţile lui de referinţă.“ „Nu le-am citit“. „Păcat. Ar merita să le cauţi.“ „Ce, crezi că n-am făcut-o?“ „Şi?“ „Sunt de negăsit.“ „Mda. Nici eu nu le mai am; le-am dat, demult, nu mai ştiu cui, adică ştiu, da' nu le-am mai primit înapoi; nici măcar nu i le-am cerut, şi nu mai ştiu de ce...“ „Căline, ce-ar fi să ne întoarcem la firul roşu al poveştii?“
„Ai dreptate. Unde rămăsesem?“ „La cărţi.“ „Dar cu povestirea?“ „Habar n-am“ „Atunci..., stai să mă gândesc niţel... Mda. ...terminasem liceul. Apoi armata. Scriam poezie. Beţie de cuvinte care din fericire nu a durat. Mă obseda mereu acelaşi gând: Cum să scriu? Descopeream alţi şi alţi mari prozatori. Am avut şocul latino-americanilor. I-am devorat pe Borges şi Márquez. Mi-am spus că şi eu trebuie să scriu tot atât de bine ca ei. Şi dacă nu? Mă voi lăsa păgubaş. Ceea ce am şi făcut, în câteva rânduri. Mai aveam de aşteptat. Trebuia să învăţ să aştept. Ştiam că va veni ea vremea... Nu eram încă în stare să mă aşez la masă, să apuc între degete stiloul, să fac abstracţie de albul dezarmant al colii de hârtie şi, întorcându-mi gândul spre lăuntru, zâmbind uitării, să amân începutul până la limpezirea ideii, pentru aceasta poate că mi-ar fi de ajutor încă o înghiţitură de cafea, fierbinte şi amară, cafea pe care totdeauna o voi avea la îndemână, da, desigur, trebuie să fie un adevărat ceremonial, fiindcă e vorba de CONCENTRARE şi INSPIRAŢIE! Mă voi ridica de pe scaun şi voi opri picapul, n-aş fi crezut că Vivaldi mă va deranja vreodată, mă voi aşeza iarăşi la masa de lucru, voi cuteza iarăşi să privesc coala cea albă ce mi s-a dat... După un timp, voi începe să scriu, fără şovăire: «Când l-a cunoscut pe doctorul Moisescu, pe S. l-a cuprins o teamă nejustificată, o disperare mută, ca şi cum ar fi un vis, un coşmar de care nu te poţi apăra nicicum, ca o cădere în gol din care nu poţi scăpa.» Acesta să fie oare începutul frazei care să incendieze imaginaţia cititorului? Îl va face ea să apropie şi mai mult de el cartea pe care o citeşte, să o apropie nu de ochi, ci de întreaga sa fiinţă, simţind acea carte ca şi cum ar fi parte din el însuşi, pe care de-abia acum o descoperă, cu emoţie, încercând s-o întoarcă la sine? Oare aşa trebuie să înceapă fraza pe care, citind-o cineva, acesta să simtă că se află în faţa uneia dintre cărţile sale de căpătâi?
Găsisem între timp titlul romanului. I-am zis ultimul val. De ce? Fiindcă sunt convins că generaţia voastră e ultima în literatură. Se va mai scrie şi după ce voi veţi fi maturi, apoi, pe măsură ce veţi îmbătrâni, fiind daţi deoparte de noul val, generaţia fiilor voştri, se va mai scrie, încă, dar ceea ce va urma va fi altceva, complet diferit de ceea ce noi numim acum, generic Literatură. Internetul, informatizarea mai tuturor activităţilor umane, televiziunea holografică, explorarea Sistemului Solar, psiho-tronica, mai ştiu eu ce transformări ale mediului ambiant, caruselul cercetărilor ştiinţifice şi al realizărilor tehnologice, convulsiile financiare, crizele şi războaiele economice..., toate acestea şi încă altele pe care n-avem nici măcar cum să le bănuim vor restructura fundamental nu numai civilizaţia, ci chiar omul însuşi, chintesenţa Naturii!
Ca să vezi, Ilie, ironia soartei... Mi-am dorit atâta să ajung scriitor încât nimic altceva n-a contat mai mult pentru mine. Ca acum, când sunt atât de aproape de împlinirea visului meu dintotdeauna, să constat că ceea ce scriu nu mai înseamnă aproape nimic într-o lume în care cuvântul scris îşi trăieşte splendida agonie. Tehnologia actuală a dus la tipărirea unor cărţi de o calitate inimaginabilă în adolescenţa mea, însă exagerat de scumpe. Cititorii şi-aşa sunt tot mai puţini; destui fiind prea ocupaţi cu... scrisul.“
„Foloseai tu undeva – într-un poem, parcă –, sintagma bucuriile zădărniciei...“ „Versul cu pricina este: grădina desfătărilor zădărniciei.“ „E prea bombastic, Căline. Pare luat din O mie şi una de nopţi.“ „Şi ce e rău în asta? Recunosc, am fost profund influenţat de literatura Orientului. Ca şi atâţia alţii; dintre care scriitori infinit mai talentaţi decât mine, cum ar fi Eliade, sau Borges.“ „De ce trebuie neapărat să te compari întotdeauna cu altcineva? Eu cred că ar trebuie să ne comparăm mereu doar cu noi înşine!“ „E problema ta, Ilie. Ce zici, tot nu te-ai plictisit de...?“ „Căline, chiar că eşti pisălog! Că doară nu-ţi vei fi propus să mă plictiseşti cu tot dinadinsul!“ „...“ „Povesteşte mai departe.“ „...“ „Nici dacă te rooog?“
„...Între tendinţele pe care le conştientizez, un loc aparte îl are perioada engleză. Obsedat de America, am avut de gând să învăţ bine limba engleză, dar mai ales să scriu la perfecţie în engleză. Să ajung să stăpânesc atât de bine limba lui papá Hem încât să scriu romanul direct în engleză, să-l public – unde? cum?, astea mi se păreau elemente secundare –, abia după aceea să rescriu romanul în româneşte. Să ne fie clar: să-l rescriu, iar nu să-l traduc ori, mai rău, să permit altcuiva să-şi vâre nasul în neliniştile mele.
Am luat într-o vreme lecţii de limba engleză cu buna mea prietenă, Margareta Chiricescu, pe atunci studentă în ultimul an la Filologie. M-a cam speriat autoritatea cu care Maggie – aşa o alintam noi – îşi luase în serios viitoarea profesie. Îmi dădea teme grele pentru acasă, mă exaspera cu gramatica. Nici vorbă de literatură. Acceptasem corvoada. Răul necesar.
Am ales engleza fiindcă de pe atunci era limba de maximă circulaţie. Şi-mi plăcea cum sună. Percutant. Ca muzica rock. Îmi ziceam că scriind în engleză, voi avea şansa de a mă face mai repede cunoscut în lume.
...Habar n-am de ce eram atât de sigur că voi avea succes. Oricum. Scriind chiar şi în ţigăneasca de baltă. Dar una e să primeşti The Nobel Prize la mai puţin de 50 de ani, să cutreieri lumea, să-i întâlneşti pe marii ei scriitori, cu care să legi prietenii de-o viaţă, să corespondezi cu ei, să-ţi poţi savura celebritatea, şi alta e să ţi se confere recunoaşterea la bătrâneţe, primind Nobilul Premiu pentru întreaga operă «ca omagiu pentru desăvârşita sa artă, realizată pe parcursul unei lungi şi importante activităţi...»
Rătăciri adolescentine!
The Last Wave...
Nici nu mai ştiu dacă titlul l-am tradus sau l-am formulat direct în engleză.
În timpul unei şedinţe de meditaţii, pe când Maggie exemplifica o chestiune ţinând de sintaxa frazei, am realizat că limba aceea îmi suna străin şi departe. Pe când eu gândesc şi respir româneşte. La ce bun să-mi schimb felul de a fi? Ar însemna să mă mutilez. Aşadar, am dat naibii teribilismele de adolescent întârziat, orgolios şi indolent, care nu are răbdarea să ducă la capăt ceva ce nu-i iese bine sau pe care nu ştie cum să-l termine şi atunci îl leapădă şi începe altceva. Era un nonsens să mă folosesc de o limbă de împrumut doar pentru că e de mai mare circulaţie decât cea maternă. Am realizat brusc că va trebui să fiu eu însumi, ca să...“
Ilie R. încă mai aştepta ca prietenul său să termine fraza, când acesta, oprindu-se din mers, se aplecă şi începu să scurme frunzişul cu un beţigaş. Ajunseseră, pe nebăgare de seamă, tot discutând, până în marginea Dumbrăvii.
Călin se răzgândi, aruncă beţigaşul şi, întorcându-se spre Ilie, spuse, netam-nesam: „Ce-ai zice de o bere?“ „Bună idee.“ „Mi s-a uscat gâtul de când tot povestesc. Ce zici, mergem până la Han?“ „Tocmai... acolo?“ „De ce nu?“ „Bine, da’...“ „Da’ ce?“ „Nimic.“ „No, hai.“ „Căline...“ „Da.“ „Nu mi-ai spus totuşi ceea ce cred că e mai important.“ „Pentru cine?“ „Ce anume?“ „Pentru cine e important?“ „Ce?“ „Ilie, nu te juca de-a Caragiale!“ „Nu înţeleg.“ „Bine. Să auzim întrebarea.“ „Ce ai simţit când ai debutat? Chiar aşa: când şi unde ai debutat?“ „Nu cred că e semnificativ. Mai bine să-ţi povestesc altceva: Era într-o seară de sâmbătă. Afară ploua. Pe Mihail Medrea îl lăsa rece serialul de la tembelizor...“ „Cine-i acest Mihail Medrea?“ „Las' că vezi tu... Unde-am rămas?“ „La Mihail Medrea şi serialul de la tembelizor.“ „Ce serial? Ilie, nu mă mai bruia, că nu-ţi mai povestesc nimic.“ „O.K., şefu'!“
„Cum îţi spuneam, Mihail Medrea s-a închis în camera lui. Cu gândul să recitească un pasaj din Un veac de singurătate, pentru a-i da o replică Alinei, prietena lui, care.... În sfârşit, asta chiar că nu are relevanţă.
Era însă prea obosit, nu se putea concentra cu nici un chip şi atunci a pus muzică şi a stins lumina. Când CD-ul s-a terminat, s-a ridicat să aprindă lumina; într-o doară, s-a apucat să caute ceva – nu ştia precis ce – prin sertarele din partea de jos a bibliotecii. Erau acolo tot felul de notiţe, caiete, manuscrise, tăieturi de prin reviste. Ce era cu toate acestea? ce rost aveau? I se făcuse lehamite. De ele, de Alina, de viaţa lui fără nici un orizont. Privea dezorientat la hârtiile împrăştiate prin cameră, pe masa de scris, pe scaune, pe jos, pe capacul player-ului. «N-are nici un rost», se auzi murmurând cu glas sugrumat. Tâmplele îi zvâcneau. Răbufnise dinăuntru-i toată drojdia zădărniciei... Şi-a lăsat capul pe masă, deznădăjduit, zăcând ca într-o ceaţă brună şi...
„Literatură, Căline...“ „Ce anume?“ „Faci literatură. Şi încă din cea ieftină“. „Mda. Ai puţintică răbdare...“ „Răbdare am, monşer, da' cu pacienţa stau mai prost.“ „Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect.“ „Hai, Căline, termină-ţi povestirea, că ne-apucă noaptea pe coclauri!“
„Într-adevăr, se făcuse noapte. Iar Mihail Medrea răsfoind indispus prin hârtii, a găsit o notiţă pe care o căutase mai demult, fără succes însă. Murphy ăsta ar fi trebuit suprimat încă din faşă, a murmurat el, şi a început să scrie, mai întâi şovăitor, apoi tot mai alert:
« îl vizita destul de rar pe meşterul Ştefan acum îi pare foarte rău
ar fi avut atâtea să-l întrebe îl asculta fascinat meşterul era un fanatic al meseriei
îl primea cu bucurie nu erau mulţi cei care-l căutau
era un om incomod tăios necruţător dar în primul rând de sine niciodată nu era mulţumit de ceea ce realizase de oaspeţi însă era bucuros după ce sunai aveai de aşteptat destul de mult era hemiplegic deschidea uşa doar cât să poată privi spre poartă cine e om bun te rog să aştepţi niţel ochiul scrutător ca de pasăre dispărea apoi se căsca larg uşa ieşea meşterul coborând şovăielnic cele câteva trepte îşi târşâia piciorul drept îi trebuia destul timp până să ajungă la poartă avea tulburări de echilibru descuia cu stânga mână pe care i-o întindea mai apoi bine ai venit bine că v-am găsit bine că m-ai găsit încă hai în casă ajungeau într-un târziu în camera tapetată cu cărţi ia loc te rog vin imediat pleca şonticăind spre bucătărie
ar fi vrut să-l ajute în vreun fel meşterul însă era orgolios nu suporta compasiunea celorlalţi revenea după câteva minute pe tavă ibricul cu cafea aburindă şi cele două ceşti
asta a mea cam umblă creanga n-ai idee ce rău îmi pare că nu mai pot să-i trag două
să mă ţină minte aşa îmi trage ea clopotele îşi aprindea o ţigară fără filtru
turna cafeaua în ceşti se aşeza pe taburet sub portretul lui Che Guevara
ce-ai mai făcut ce-ai mai citit v-am adus câteva cărţi
mulţumesc alege-ţi ce vrei din bibliotecă astea ale mele adică
nevasta şi fiica lui n-ar pune mâna pe-o carte nici din greşală după ce-oi muri
o să-mi împrăştie biblioteca pe la anticari ceea ce s-a şi întâmplat nu peste mult timp
ce-ai mai scris am adus două texte
pune-le pe birou era un mobilier impozant şi comod făcut de mâna lui pe când era în putere avea câteva dicţionare la îndemână maşina de scris pe o măsuţă chiar sub fereastră
să ştii că ţi-am citit proza pe care mi-ai lăsat-o data trecută am citit-o de vreo 3-4 ori aş fi făcut şi însemnări pe margine după cum vezi de-abia-mi mai mişc braţul drept e un adevărat blestem pentru un scriitor noroc că aveţi maşina de scris domnule cu jenă trebuie să-ţi mărturisesc că nu mai pot să scriu nu mai am nici o motivaţie plus că s-a stricat jucăria spuse el ciocănind uşurel cu degetul mijlociu în frunte domnule dacă vrei să-ţi meargă bine apucă-te de afaceri să ştii de la mine scrisul nu e boierie e budărie mi-am mâncat zilele şi mai ales nopţile scriind şi rescriind la cărţile mele şi la ce bun truda nu compensează talentul pe când d-ta ai talent să ştii că te invidiez pentru asta meştere de ce râdeţi de mine nu râd domnule scrisul e joaca cea mai serioasă din lumea asta tânărul tăcea mă bucur că nu eşti vanitos să ne bem cafeaua până mai e caldă nicăieri n-am băut o cafea ca la Găbrian spunea Tavi ori de câte ori venea vorba despre meşterul Ştefan dacă ar fi avut un agent literar ca în State era celebru nu cred că-şi dorea una ca asta da era sceptic în ceea ce priveşte propria-i valoare şi nu greşea prea mult eşti răutăcios sunt obiectiv am aşezat ceaşca pe farfurioară mai vrei una nu mulţumesc şi eu am cam rărit-o doctoriţa Munteanu mi-a spus că-i bai dacă nu mă las de cafea şi de fumat are şi ea dreptate dar spune şi d-ta dacă m-am lăsat de femei
mă mir că încă nu m-a lăsat nevastă-mea
dacă de băutură m-am lăsat dacă de scris m-am lăsat
păi dacă mă las şi de cafea şi de ţigări la ce bun să mai trăiesc oricum nu am nici un rost
în lumea asta pe care n-o înţeleg şi n-o accept mă mai uit câteodată la televizor când merg la baie trec prin sufragerie fiică-mea sau nevastă-mea urmăresc nişte programe îngrozitoare domnule libertatea asta e ca un cancer au ştiut bine comuniştii ce fac când i-au pus cu botul pe labe pe burgheji şi pe decadenţi dar cu iubirea de aproapele cum rămâne
cum să rămână o utopie
crede-mă că ştiu ce spun am făcut doi ani şi ceva de teologie ortodoxă după care am renunţat de ce să ne amăgim cerul e gol Demiurgul şi-a repudiat progeniturile scârbit de atâta ură şi mârşăvie s-a retras în sfere atât de abstracte încât n-o să fim în stare a le percepe vreodată nici măcar sfinţii care sfinţi domnule în balamucul pe care-l alcătuim crezi că mai poate rezista vreun sfânt ăia câţiva care-or mai fi s-au sihăstrit în păduri nepătrunse în creierii munţilor şi de acolo se roagă neîncetat pentru noi meşterul obosise şi după îndelungi clipe de aşteptare au început iarăşi jocul acela complicat tânărul s-a ridicat de pe scaun încercând să scurteze cât mai mult formulele de rămas bun meşterul s-a înviorat brusc şi i-a spus să-şi aleagă nişte cărţi n-aveau aceleaşi preferinţe meşterul era surprinzător de lucid îşi aducea aminte până la detalii biografia unora dintre autori tânărul zicându-şi timorat că e inutilă toată această erudiţie dacă rezultatele ei sunt atât de pasagere meşterul deschidea câte un volum şi făcea comentarii pe text stăteau amândoi în picioare în dreptul uşii meşterul îşi argumenta afirmaţiile cu migală îi arăta punctele slabe îi atrăgea atenţia asupra capcanelor în care căzuse autorul de fapt acolo în uşă pe picior de plecare comunicau cu adevărat fără prejudecăţi şi fără să se mai formalizeze tânărul regretând că meşterul Ştefan nu e la fel de bun practician pe cât de fascinant era ca pedagog scrisul nu e o meserie de altfel în nomenclator nici nu există decât scriitorul de vagoane obişnuia acesta să spună scrisul e o boală ba încă una contagioasă
observa tânărul la care meşterul îşi ferea privirea înceţoşată
aşteaptă-mă niţel ia-ţi o carte şi citeşte
mă duc să pun de-o cafea. »
– Ce-i asta? întreabă Ilie.
– banda lui Moebius
– Adică?
– Adică un text de-al lui Mihail Medrea.
– Şi cine mai e acest... Mendrea?!
– Medrea.
– În fine...
– Asta deja e o altă poveste. Pe care ţi-o voi spune la Han.
– De ce nu acum?
– Toate la timpul lor.
5 noiembrie 2008