Cu tot numele ei alintat dat de un poet metafizic, Băuturica e o mare războinică. Te loveşte cu delicateţea shaolinului adăugată brutalităţii şalangerului de K1. Când începe prima oră de antrenament zilnic cu Băuturica, uituca de glandă suprarenală face ochii rotunzi, bate bucuroasă din palme şi ţopăie-ntr-un picior: sun-tem-iar-Bruce-Lee-e-sun-tem-iar-Bruce-Lee-e, încât, oftând şi privind-o mustrător („după ce că eşti senilă, tot noi trebuie să le facem pe toate...”), adrenalina şi noradrenalina plonjează în aquaductele cărnoase ale venelor. Nici glanda pituitară nu freacă menta degeaba: jedourile de endorfine încep să-şi pulseze hologramele în cortex. Inspiraţie, oxigen, expiraţie, endorfină. Golul de aer în care punctează o dată pe secundă pumnul răspunde jetului de endorfină. După primul litru, aerul tot e endorfină. Nu după mult, bariera sânge-creier pare că devine friabilă; fiecare pumn explodând din mâneca percuţionistă a kimonoului izbeşte nu în Băuturică, ci în digul dintre leucocite şi neuroni. Adrenalina e un Michael Phelps al olimpiadei tale etilice, doboară record după record, însă, după al optulea pahar de sfert, Phelpsadrenalina începe să gâfâie. Suprarenala se încruntă îngrijorată, endorfinele îşi schimbă şi ele culoarea, creierul se boţeşte ca mânecile kimonoului, engramele sunt în flăcări. Pentru ca, de la paharul fatal încolo, să se facă liniştea aia. Timpanul e de vată, pumnul loveşte într-un aer de vată, Băuturica de umbră cu care te lupţi e de vată, din kimonoul gol o carne de vată cu tendoane de vată îşi flexează ritmic inexistenţde vată. Se aude ficatul înjurându-te. Lasă, frate, cândva o să facem ca, în lupta noastră, Băuturica să iasă second best. O să fim Bruce Lee, iar Băuturica va fi sora noastră micuţă şi ascultătoare. Vom sări peste propria umbră, vom ajunge dincolo, vom fi zen. Deocamdată, stai liniştit în corpul unui învăţăcel bătut măr care trebuie să-şi spele kimonoul. O să fim Bruce Lee, mă auzi?

A naibii chestie, să stau prins în şedinţa
de catedră, tot tresărind, tot ascultându-le merdivodajul,
când soarele ţopăie după termopan şi-mi arată
că pot să beau Stejarul pe terasă,
să-mi liniştesc maţele făcute ghem după ţuica de-aseară.

Aşa-i cu Cami:
când e supărată şi se uită la mine,
mi se fac maţele ghem.
Şi când e bucuroasă şi se uită la mine
tot ghem se fac, nu pare mare diferenţă,
dar cine are o Cami a lui înţelege ce vreau să zic.

Asta e: am băut rău aseară
şi cel puţin trei zile de acum înainte
n-o să-mi mai arunce în cascade
fenomenalele ei priviri,
mărgăritare înaintea porcului,
trei zile mă va urî
ca şi când numai asta ar avea de făcut toată viaţa.
Trei zile abominaţia mea o va privi în tăcere,
până când ea va vorbi.

Atâta fosfor mi se va aduna până atunci în oase,
că voi străluci cu bucuria unui chibrit
care se aprinde în plină ninsoare
pentru fetiţa necăjită şi rebegită şi amărâtă.

Până atunci, până mă va privi iar, naiba mă ia.

 

 

Legea morală

 

Lumea... lumea începe cu un scâncet, nu cu un bang.

Scâncetul ei după ce îmi spune că n-o mai iubesc,

 

că nu fac nimic din ce face un om care iubeşte.

În colţul străzii Oituz, în drum spre Ciuc,

 

aici şi acum, începe implacabilă lumea.

Scâncetul ei pune în mişcare maşinile

 

care zguduie cu zgomot rău strada,

scâncetul ei îşi propagă razele X prin aer şi face vizibile

 

în corpul transparent tumorile brune. Când plânge ea,

e plânsul, când ridică ochii spre mine,

 

e lumina. Ninsoarea cade liniştită în lumea nouă,

făcând-o la fel de strălucitoare, coborând

 

prin aerul metastazat

sub ochii ei trişti şi duri ca legea morală.
 

 

Fratele porc

 

Aceeaşi răutate priveşte iar prin ochii mei

şi iată:

 

Vede burduhosul mahmur spălându-se pe dinţi

şi icnind la fiecare verticalizare.

 

Vede porcul icnind şi mândrindu-se

că e un bărbat adevărat şi nu borăşte.

 

Vede porcul frecându-şi de zor gura ştirbă,

gândindu-se că apocatastaza e şi pentru el

şi că va fi şi el, odată cu diavolul, iertat –

şi gândul la asta îl face să-şi rânjească botul

plin de scuipaţi albi şi rozalii.

 

Vede porcul întrebându-se dacă-l va ierta şi Cami,

şi cum se gândeşte la Cami se luminează tot,

slănină şi scuipaţi,

după care şoricul i se face de bitum şi tremură mai abitir

ca un sfânt răpit în duh.

 

Şi atunci răutatea se pune şi ea pe grohăit şi pe hohotit

pentru că, dacă diavolul nu ştie ce şi cum şi când e iertarea,

Cami iartă întotdeauna.

 

Cândva, aceeaşi răutate va privi prin ochii mei,

dar degeaba.